destine...

   Am observat că de la un timp am devenit interesată de destinele umane, de personalități și sorțile acestora, sau nu neapărat personalități, ci pur și simplu oameni și destinele lor. De ce ?Probabil că mi-au apărut în căpușorul meu un șir de întrebări la care nu găsesc răspunsuri sau poate nimeni nu poate să mi le ofere. Faptul că zi de zi te întîlnești cu noi și noi încercări, te fac să te întrebi oare cum au procedat alții în situații similare, cum au reușit ei să găsească soluții sau răspunsuri, cum și-au luat ei cele mai importante decizii ale vieți lor și cum și-au asumat responsabilitatea eșecurilor lor, cum au suportat greutatea singurătății sau a multor alte lucruri ce ne frămîntă pe toți.

   Dacă tot sîntem atît de conștienți și ne dăm seama că trăim într-o lume mai mult sau mai puțin dură, de ce nu apreciem ceea ce avem ?De ce nu ținem oamenii dragi lînga noi ?De ce nu încercăm să înțelegem la moment și nu cedăm din mîndrie pentru a ne bucura acum și nu după moarte ? Probabil sună a prea multe întrebări și totuși nimic exact.

   De ce îl proslăvim pe Eminescu după moarte, îi închinăm spectacole, cenacle și monumente ?Il avem drept cel mai mare poet al neamului ?Dar oare știm cu adevărat cine a fost el ?

   Dacă o să vorbesc acum de măreția sa Maria Cebotari, sînt sigură puțini sînt cei care vor recunoaște numele ei și vor putea spune cine a fost și ce înseamnă el pentru noi...Dar nimeni, sau aproape nimeni nu o cunoaște pe Musia, cea din Valea Dicescu...

   Cel mai rau e faptul, chiar de am auzit de ei și sîntem mîndrii că sînt compatrioții noștrii, din păcate noi nu cunoaștem soarta lor în cele mai mici detalii, dar poate nici nu trebuie chiar toate detaliile dar măcar să cunoaștem și noi eforturile lor care le-au făcut ca să ne proslăvească țara. Ei ne servesc drept exemple pentru noi ca să învățăm a lua cele mai corecte decizii sau pur și simplu să înțelegem și noi ce este viața și cum trebuie ea privită și trăită.

   Astea fiiind spuse recomand spre citire romanul Recviem pentru Maria, și sper ca mesajul meu să fie înțeles chiar și de mine (mereu este loc pentru mai multe).

Cuvintele potrivite...

   Avem atîtea cuvinte în vocabularul limbii române, și totuși nu le găsim pe cele potrivite în locurile potrivite...Și parcă am știi atîtea, dar totuși insuficiente pentru a ne exprima...

  De ce cuvinte avem nevoie de ai spune persoanei dragi, ca să înțeleagă inexplicabilul  fapt, că pur și simplu nu poți trăi fără el, știind că el niciodata nu spune ceea ce ai vrea să auzi...

  Ce cuvinte ar fi potrivite pentru a le arăta dragostea ta către parinții și frații tăi, cînd de cele mai multe ori te simți neînțeles tocmai de ei...ca mai apoi să ajungi să prinzi la curaj de a o face...și realizezi că-i prea tîrziu...ei nu mai sînt...

   Prin ce cuvinte ți-ai arăta dezamăgirea în prietenii pe care îi credeai cei mai apropiați și care în nenumărate rînduri te-au trădat sau te-au jignit, și de fiecare dată mai tare decît în cazul precedent...

  Dacă am știi măcar în 80 % din cazuri să spunem cuvintele potrivite, atunci viața noastră ar fi altfel…De am ști măcar cele mai importante să le spunem cînd trebuie...Dar din păcate de cele mai multe ori nu o facem și nuștiu de ce...Și parcă aș fi eu directă la ale mele, și parcă aș spune mereu lucrurilor pe nume, și parcă aș fi oarecum sinceră... și totuși nu găsesc mereu cuvintele necesare de a vorbi corect atunci cînd este nevoie...Știu nimeni nu-i perfect și probabil nici nu vor fi curînd dacă vom continua în ritmul ăsta...

   De cele mai multe ori frica e cea care nu ne permite să vorbim...să spunem totul...Doar pe ea n-o depășim...iar cînd reușim să trecem de ea, deja nu mai avem cui spune ceva...

    Și acum mă întreb cîte limbi trebuie să învețe omul pentru a se exprima , de a spune lucrurilor pe nume...

Superba piesa si o voce minunata.

Mi-e dor

   Adesea mă vizitează un dor nebun de acele timpuri... îndepărtate deja...din păcate...de timpurile cînd durerea dispărea miraculos doar din sărutul mamei...cînd viața era oarecum lipsită de griji... cînd totul părea atît de simplu cu cele mai ușoare reguli ( doar un joc în care intra toată lumea)...cînd zîmbetul era atît de pur și nu ascundea nimic în spate. Mi-e dor de inocența cea de odinioară...de timpurile cînd aveai o lume plină de aventuri și dragoste...atunci cînd și lucrurile erau tot atît de mici ca și tine...

     Pe atunci, atît de reale erau poveștile cu prinți si prințese, încît cei din jur erau eroi principali ai poveștii în care trăiai...ca mai tîrziu să realizezi că nu ești singurul regizor al poveștii tale...unde nu toate depind de tine...

   Mi-e dor de aroma copilăriei mele...mi-e dor de drumul cel  de țară ce-mi încălzea talpile...de ploile calde de vară...( și acum ploua vara, dar acele ploi aveau ceva magic în ele)...

   Aș da orice să mă pot întoarce măcar odată, să mai simt aceleași frumoase și memorabile senzații...

În căutarea unui ac într-un stog de fîn

   Din start titlul pare evident foarte straniu si banal și dă impresia unei imposibilități, unui lucru irealizabil. Dar dacă privim altfel la acest lucru și stăm puțin să ne gîndim...Oare fiecare din noi nu face acest lucru aproape că în fiecare zi? Sau măcar odată în viață...Evident lucru, nu fiecăruia îi este dat aceeați soartă, nu fiecare este în această căutare, cu toate acestea majoritatea, pentru a obține ceva în viață, se avîntă în "stogul" mare în speranța găsirii "acului" atît de minuscul și totuși necesar. De ceva timp m-am simțit singură în căutarea acului fără macar să-mi dau seama, m-am avîntat în speranța că procesul dat va fi ușor realizat...În realitate lucrurile stau mult mai complicat decît te-ai gîndit inițiat la citirea titlului... Ai mari șanse să te înțepi cu acel ac, însă totuși să nu-l gasești...să nu-l poți lua în mîină...

   Tot ce vă doresc este sa puteți găsi tot ce vă doriți mereu și foarte repede, fără să căutați în stog.

Chiar sint bravo....si sincer ma regasesc in versurile piesei...

In cautarea...

   Toți ne dorim ceva foarte mic, dar care ia amploare în timp și clipe efemere. Desigur că mă refer la dragoste, la acel sentiment nedefinit și irepetabil în intensitate.  Cineva își petrece toata viața în căutarea ei, cineva o trăiește fără frică și griji, cineva așa și nu o găsește. Nuștiu dacă aș putea să o definesc, căci pentru fiecare din noi ea iși are propria manifestare și percepere. Cu ea, simți că sufletul este mulțumit și parcă problemele din jur sînt mai colorate ca deobicei, totul parcă are sens. Fără ea, simți că nu-ți ajunge aer să respiri...lucrurile nu au nici un rost. Dragostea e un joc pe nivele...la acel Happy End ajung doar cei cu sufletul mare și deschis, cei răbdători și puternici, cei care nu renunță niciodată să lupte pentru fericirea lor. Cineva zice că nu are nevoie de ea, a încetat să o mai caute...S-ar putea, dar pînă la un moment cînd ea singură vine în viața lui....Toți căutăm să avem pe cineva lîngă noi, să nu fim singuri...căutăm atenție, afecțiune, căldură...Pînă la urmă toți avem același țel...